Lumea vazuta prin ochii consultantei II
Una dintre cele mai sensibile probleme pe care la are Romania la momentul actual este relatia dintre companii si angajati, in care nici unul dintre cei doi actori nu sunt foarte incantati unul fata de celalalt. Bineinteles, fiecare cu motivele lui.
In foarte multe dintre proiectele de consultanta desfasurate de-a lungul timpului clientii ni se plang de faptul ca au fluctuatii mari de personal si ca reusesc din ce in ce mai greu sa gaseasca profesionisti. Si se mai plang si de faptul ca au productivitate scazuta, in conditiile in care ponderea salariala este foarte mare in cifra de afacere (functie de industrie, salariiile pot avea o pondere intre 7% – 20% din venituri) si, respectiv, marja operationala.
De cealalta parte, angajatii sunt nemultumiti ca veniturile lor sunt mici comparativ cu necesitatile, nu au mai avut loc cresteri salariale de foarte mult timp si nici nu beneficiaza de un program coerent de dezvoltare profesionala.
Si, culmea, fiecare are dreptate. Este exact ca in istorisirea in care un rege, satul de lamentarile sfetnicului pus sa judece pricinile din regat, a hotarat ca intr-o zi sa imparta el dreptatea. La primul caz, dupa ce a auzit povestea reclamantului, care i s-a parut foarte convingatoarea, i-a spus “ai dreptate”. Dar sfetnicul ii sopteste la ureche ca trebuie sa asculte si ce zice impricinatul. Si acesta a fost foarte convingator in apararea lui si atunci regele ii spune si lui “ai dreptate”. Sfetnicul ii sopteste, din nou, la ureche “Majestate, nu pot avea amandoi dreptate”, la care regele se intoarce spre el si ii spune “si tu ai dreptate!”.
Cheia acestei situatii o gasim daca ne uitam cu mult timp in urma, la anii ’90. Atunci, cei mai multi dintre angajati au renuntat la profesiile pentru care erau pregatiti si la slujbele de la intreprinderi de stat si s-au angajat la cele particulare, motivul fiind dorinta de a avea un venit mai bun, castigat in conditii de corectitudine. Marea majoritate a antreprenorilor au prins ideea si au venit cu sloganuri de genul “suntem ca o familie”, daca firma va creste, o sa fie bine pentru toti. Si cred ca a fost cea mai buna perioada a relatiei angat-angajator, un fel de “honey moon”, in care fiecare avea propriile satisfactii (angajatii isi redefineau identitatea si cresteau atat profesional cat si ca si venituri, iar angajatorii vedeau cum firmele lor se dezvolta intr-un ritm nesperat de mare). Numai ca odata cu trecerea timpului, firma crestea, antreprenorul la fel, dar nu si angajatii (mai ales cei de de la baza), care au inceput sa se simta ca rudele sarace. Din ce in ce mai sarace. Profiturile realizate au fost directionate (in cazul antreprenorilor bine intentionati) in dezvoltarea companiei (dezvoltare teritoriala, achizitie de softuri, flote de masini, etc) si lansarea de noi business-uri. Deoarece Romania a avut o evolutie cel putin ciudata, in care industrii intregi au disparut, firmele particulare nu au reusit sa creeze locuri de munca in acelasi ritm si am avut tot timpul un excendent de forta de munca, ceea ce a facut ca salariile sa poata fi tinute la un nivel scazut si fidelizarea angajatilor sa nu fie o prioritate. Mai mult, in conditiile in care majoritatea companiilor cresteau intr-un ritm vertiginos prioritatea era sustinerea operationala a cresterii (stoc de marfa suficient, o logistica care sa faca fata, etc) si mai putin fidelizarea angajatilor.
Oamenii acestia, care au fost neglijati ani de-a randul, au devenit, la randul lor, demotivati si sentimentul lor de apartenta la companie a inceput sa fie foarte scazut. La urma urmei, munca nu este un scop, ci un mijloc prin care sa asiguri siguranta sociala a ta si a familiei. Ce sentiment de afiliere la valorile companiei ar putea avea acei 50% – 60% din angajatii unei companii care au venit lunar net mai mic de 350 Euro si cu care nu reusesc sa isi acopere cheltuielile de baza? Ce mesaje motivationale poti sa le adresezi ca si manager care sa ii miste cu adevarat? Din pacate, in toti acesti ani ne-am invartit in sofisme de genul “oul sau gaina”, adica “daca ar munci mai mult as putea sa ii platesc mai bine (top managementul) si “daca as fi fost platit mai bine, as fi muncit mai mult” (angajatul).
Raspunsul l-a dat cu mai mult timp in urma Peter Drucker, care a spus ca productivitatea este responsabilitatea managerilor si nu a angajatilor de rand (“The productivity of work is not the responsibility of the worker but of the manager”) si, deci, primii care trebuie sa faca pasul spre deblocarea situatiei este top managementul. Si acest lucru se poate face si este si in avantajul ambilor parteneri (angajati-angajatori), dar trebuie ca business-ul sa fie privit intr-o noua paradigma.
Si modalitatea prin care se poate face este alegerea si implementarea unuia dintre cele doua strategii de business cunoscute ca si “High Road” sau “Low Road”, pe care le voi descrie intr-un alt articol.
Foarte bun